În numele Universului. (4)
Cap. 4 – Anatomie antonimică
Ce sentiment ciudat îmi sărută
viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac
somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire.
Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai
trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul
promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i).
De câteva zile, am devenit punctul
principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi
asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat
de unde vin, pe unde am călătorit…
- Nu contează pe unde am fost şi
ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă.
Aproape toţi copii sunt fascinaţi de
Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă
şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fiecărei zile. Numai mâţa
Alchimista aşteaptă, în timp ce-şi face toaleta fără vreo inhibiţie, ca cineva
(adică – toţi) să se oprească, s-o admire şi să o hrănească cu cele mai
gustoase preparate… din păcate, dezamăgirea ei constă-n faptul că această
tabără nu este deloc un restaurant de lux cu un meniu conţinâd doar peşte, cum
visa ea.
Am încercat să dau de fata/femeia de
foc care m-a atras în aceea cursă perfidă, în care trecutul s-a îmbinat cu
prezentul, iar eu am pătruns în subconştient pentru a extrage informaţiile îmbâcsite
şi le-am expus brutal propriei conştiinţe. Nimeni nu o cunoaşte, nimeni nu a
văzut-o. Încep să cred că totul a fost doar… un vis?
Nu pot dormi. Îmi aduc aminte fără
neîncetare de acele goluri care-mi erodau spiritul cu atâta satisfacţie, încât
am crezut că sunt aproape mort într-un trup tânăr, dar acum, aceste obsesii latente
îşi cunosc sensul şi originea. Numele meu este Pascal şi sufăr de sindromul
tălpilor fierbinţi. Mi-am găsit casa unde nu mai sunt un străin. M-am găsit pe
mine. Fericit.
Cu toate că par a fi liberi,
locuitorii acestei tabere au un program strict de odihnă, mâncare, antrenament
şi timp pentru jocuri interactive. Nimeni nu e niciodată singur, eşti obligat
să îţi alegi un partener cu care să exersezi până şi mestecatul sau spălatul pe
dinţi. Se vrea a fi o tabără de perfecţionare sau de anulare a
individualităţii? Niciunul dintre cei care m-au admirat salivând nu a putut
(sau nu a vrut) să-mi spună unde se află directorul/conducătorul/tiranul. Mi-au
zis doar că există şi ne supraveghează din umbră, de aceea trebuie să ne păstrăm
un comportament decent şi să urmăm regulile cu sfinţenie. Am pufnit ironic şi
nu le-am dat crezare. Încă îmi petrec serile toride pe malul lacului din
interiorul taberei cu Amleth şi Tesla, înotând gol prin mâzga neagră, meditând
sub rădăcinile plantelor atârnătoare din cer sau făcând pluta şi privind luna
albastră până ce începe să se stingă, iar cei doi sori roşii urcă vertiginos,
îmbiindu-mă la somn.
- Aveţi cumva o hartă a locului
acesta?
- Nu, dar îţi putem face un tur. Ştim
totul!
Cantina fără acoperiş, cu sere
supraetajate, Manaka, paturile îngropate-n pământ ce cresc perne şi aşternuturi
în loc de fructe comestibile, felinarele alimentate de strănuturile de foc,
lacul Bilkon, biblioteca vegetală cu peste 3.000 de tomuri mirosind a iarbă
cosită, locul de joacă ce se extinde până la grajdurile animalelor – dragoni
pentru călărie, miriapozi pentru curse, fluturi mutanţi cu aripile albe
folosite ca pânze de pictat, căluţi de mare cu trompă şi gheare, iepuri cu cioc
şi alte câteva specimene pe care nu le pot identifica.
- Am adunat lucruri de pe fiecare
planetă pe care am vizitat-o. De fiecare dată când ne-ntoarcem dintr-o
excursie, reproducem ceea ce am văzut şi ni se pare benefic pentru evoluţia
noastră. Cei mici aleg numele şi au grijă de ele. Un fel de terapie.
Rutina m-a împins din nou înspre
Bilkon. Amleth şi Tesla m-au părăsit în favoarea focului de tabără alimentat de
energia stelară şi a algelor proteice cu gust de nalbe fierte cu această ocazie.
Îmi răcoresc tălpile-n substanţa lipicioasă şi mă las încet pe spate. Pentru prima
dată de când sunt aici, simt o toropeală îmbietoare. Aş putea să adorm.
Un haos absolut, imagini asurzitoare
şi săgeţi de lumină sfâşiate traversează întreaga atmosferă. Sunt confuz
fiindcă nu ştiu dacă ce văd este un vis sau…
Din mijlocul focului a răsărit o
floare de gheaţă ce s-a extins, îngheţând fiecare atom cu care a venit în
contact. Nemişcare. Linişte. Îmi aud respiraţia şi ştiu că nu este o fantasmă. Îi
recunosc ochii.
Pojghiţa aproape a înghiţit toate
clădirile, ocolind lacul şi implicit, pe mine. Sunt conştient că nu am nicio
şansă, dar nu vreau să mă resemnez până ce nu mă conving de adevăr. Vreau să o
văd, să simt fiorul pe şira spinării. Vreau să-i simt ochii la fel de intens
cum simt răzbunarea alimentându-se în mine. Ar fi trebuit să îmi dau seama că
ceea ce nu cunosc îmi va dăuna.
Nu sunt curajos, dar nici nu îmi pot
aştepta molcom sfârşitul, mai ales după ce m-am înfruptat cu ambrozie şi am strâns
extazul de picior, aducându-l atât de aproape, încât l-am sărutat jucăuş. Mă îndrept
calm înspre ea. Doar noi doi. Doi – gheaţă şi foc, ură şi răzbunare,
singurătate şi iubire, sens şi haos. Două animale.
 |
| Arhivă personală © |
- Te-am aşteptat.
- De ce mi-ai luat totul?
- Fiindcă întodeauna este un plan mai
mare din care faci parte, fie că vrei sau nu.
- Dar de ce tocmai acum şi nu mai
devreme? Ai avut o multitudine de ocazii să mă extermini…
- Trebuia să te laşi să guşti puţin
din locul acesta, din casa ta pentru a-ţi face căderea şi mai fatală. Am vrut
să te chinui, recunosc.
- Dacă tot eşti sinceră, poţi să-mi
spui, măcar în aceste ultime clipe, cine a fost fata care m-a adus aici? E tot
ce vreau să ştiu...
- Hmm… nu ştiu dacă eşti pregătit. Chiar
crezi că mai poţi suporta încă o dezamăgire?
Niciunul nu a clipit. Am aşteptat
răspunsul cu dinţii încleştaţi, temându-mă să suprind împrejurimile fiindcă dezolarea
m-ar fi cuprins, iar raţiunea ar fi dispărut… în aceste momente, am nevoie să
fiu mai lucid ca niciodată. Sânge rece. La fel ca ea.
- Sora mea.
Şi atunci a scos dintre faldurile
rigide ale rochiei albe o fiinţă atât de mică şi de palidă, încât un suspin de
durere s-a smuls din mine. Am vrut să mă apropii, dar ea a făcut-o să dispără.
- De ce?
- Fiindcă pot. Avem nevoie de tine. Va
fi o misiune simplă, nu-ţi face griji.
- Şi după aceea? Ce se va întâmpla?
Iar toată planeta s-a spart în mii şi
milioane de particule reci de praf stelar.
 | |
|
Povestea va continua…
Comentarii
Trimiteți un comentariu